Ajung dimineata in gara prafuita si deja incinsa. Se anunta din nou o zi torida. Imi las rucsacul langa cismeaua antica si bag capul sub jetul rece de apa. Imi revin. Merg la bufetul garii si o rog pe doamna de acolo sa-mi faca o omleta. De care? ma intreaba. De oua, tanti…de oua… Isi radea im barba dar nu-mi dau seama daca din cauza ca a gustat gluma mea sau ca-mi pregateste o surpriza. Mananc omleta care e mai buna decat as fi crezut, platesc, multumesc si plec la drum. De data asta nu am mai avut norocul sa ma ia cineva la autostop pe acel drum de munte. “singur pe lume” mi-a venit in gand. O iau la pas iar cei 9 km ii fac in 90 min. Un timp bun. Ma opresc la casa Mariei, bat la poarta si strig. Iese tanti Elena, mama Mariei si incremeneste. Ma cheama in curte, Rex sare pe mine recunoscand un vechi prieten, intram in casa. Vorbim. Eu cu sfiala, ea cu teama. Se intampla ceva. Imi pune sa mananc si inghit incet incercand sa imi dau seama ce se intampla. Nea Gigi, tatal Mariei a reactionat mai bine cand m-a vazut. Sa bucurat si am vazut asta in ochii lui. Mi-a intans mana, mi-a zambit si m-a poftit in camera din fata sa stam de vorba. Am discuta orice numai de Maria nu. Se facea ora pranzului, Maria trebuia sa soseasca…si soseste. Ii aud glasul de cum intra pe poarta, il linisteste pe Rex care latra ca un apucat. Oare de ce?
Intra in casa si zambetul ii ingheata pe buze. Buna Maria! … Buna…
In clipa urmatoare intra si el. Maria ne face cunostinta: el este Vali, logodnicul meu. Din clipa aceea totul s-a rupt. Ca intr-un vis confuz nu stiu ce s-a intamplat. Stiu doar ca vorbele treceau pe langa mine. La masa de seara abia daca am gustat. Parintii Mariei nu au vrut sa ma lase sa plec, asa ca am ramas peste noapte acolo. Maria…in camera ei…singura…
Ma trezesc la ora cand altii abia merg la culcare. Aprind lanterna si-i scriu Mariei. Nu pot ramane acolo…nu pot! Ii las biletul pe masa, o sa-l gaseasca dimineata. Ies usor din camera, ajung in hol in dreptul camerei ei…mangai usa…apoi ies in curte. Rex se bucura cand ma vede, ii dau un pumn de stixuri ce-mi ramasesera in buzunar si ies. Urc spre stana, la nea Ion. Nimic nu ma poate opri. Nimic…
In acel intuneric absolut am inteles ca viata la tara poate fi mai alerta decat cea de la oras.
Ajung la stana cand inca nu se crapase de ziua. Ursu a latrat de 2 ori si m-am oprit. L-am strigat si am scos din rucsac o Eugenie. S-a apropiat, m-a adulmecat si mi-a venit la picior dand din coada. I-am dat Eugenia si am plecat impreuna catre nea Ion care ne astepta. Nu a fost surprins. S-a bucurat ca ma vede, m-a strans tare in brate si mi-a zis: stiam ca o sa vii dar nu chiar atat de repede. Renuntasem demult sa-l intreb ceea ce nu intelegeam, asa ca i-am spus doar ca ma bucur sa-l vad sanatos. M-a luat de dupa umar si m-a poftit in cabana lui. Am baut o cana de lapte cald si am adormit pe lavita. Cand m-am trezit am plecat sa-l caut, stiam cam pe unde poate fi. Si l-am gasit repede. Mi-a zambit cu un zambet greu, si nu pt ca nu dorea sa zambeasca ci pentru ca i-a fost greu sa zambeasca. Chiar asa de rau arat nea Ioane? Nu, mai baiatule, nu… Dar imi pare rau. Asta e viata, nea Ioane, eu sunt de vina. Ii multumesc de gazduire si plec spre “locul meu” nu inainte de a promite solemn ca il voi vizita in fiecare zi sic a o sa-l ajut la stana.
O iau incet la pas, apasat si ajung repede. Termin de pus cortul, ma intorc si o vad pe Maria. M-am albit. Statea dreapta si ma privea. De cand era acolo? Plangea in tacere. Am mers spre ea, i-am cuprins fata in maini si am sarutat-o pe frunte. Am strans-o in brate si i-am spus: nu spune nimic, te rog…
Am stat imbratisati pana seara cand am intrebat-o daca nu pleaca spre casa. Mi-a pus un deget pe buze si m-a tras in cort.
M-am trezit tarziu.Se luminase demult si auzeam triluri. Maria nu mai era. Ies din cort, ma uit primprejur. Nici urma. Merg la rau…nici acolo nu era. Am inceput sa alerg ca un disperat si sa o strig. Maria…Mariaaaa! Intr-un tarziu am inteles: Maria please…definitiv.
Seara am facut focul si mi-am desfacut o conserva de carne si una de fasole. Le-am pus pe o piatra langa foc si am intrat in cort dupa paine si lanterna. Cand m-am intors am incremenit. Era acolo…Lupul. Dincolo de foc ca si data trecuta. Am incercat sa-mi tin cumpatul si l-am salutat. Buna seara, Lupule!...si m-am asezat pe o piatra langa foc. Ochii lui sclipeau si ma fixau. Ma tot uitam dupa acel vartej de culoarea lavandei insa nu-l vedeam. Am luat conserva de carne, am luat o bucata din ea si i-am intins restul. S-a apropiat, a adulmecat-o si s-a asezat la 3 metri de mine parca asteptand. I-am povestit tot cu lacrimi in ochi. Din cand in cand maraia aprobator sau dojenitor. Cand am terminat de povestit mi-am dat seama ca era mult trecut de miezul noptii. Ne-am mai uitat unu la celalalt pret de o ora, eu cu ochii inlacrimati iar el cu ochii galbeni…s-a ridicat, a salutat printr-un “hau” scurt si gutural si a plecat. Am adormit acolo…langa foc…
Cateva zile am muncit la stana ca un nebun. Am reparat acoperisul cabanutei lui nea Ion, am muls, am facut cas, unt…ma rog…tot ce se poate face pe langa o stana. Seara ajungeam frant la cort si stateam de vorba cu Lupul. Ziua uitam, noaptea-mi aduceam aminte.
Intr-o seara i-am spus: Lupule, am terminat treaba la stana, maine plec. Imi pare rau ca te las, dar nu am ce face. S-a ridicat, a venit spre mine si mi-a mirosit mana apoi a mers in spatele meu. Ii simteam respiratia in ceafa si aproape am avut impresia ca m-a atins. Inghetasem. Nu de frica ci de emotie. Apoi a plecat. Inainte sa dispara mi-a mai aruncat o privire, s-a intors si l-a inghitit padurea. Am adormit din nou langa foc, eram sleit.
Dimineata devreme am strans tabara si am plecat catre stana. Nea Ion ma astepta. Eu o sa plec, nea Ioane. Nu inca…maine, imi spune. Bine, nea Ioane, maine. Din nou l-am ajutat la treburi, muncind toata ziua. Seara dupa ce am venit de la rau imi spune ca trebuie sa stam de vorba. Mancam langa foc. Dintr-o data ma intreaba: te-a vizitat? Surprins, abia baigui…da… Sa stii de la mine, mai baiatule, ca el te-a ales. Atunci am inteles ca vorbeam de Lup. Cum adica…nu inteleg, nea Ioane. Stii ce e ciudat, mai baiatule? Cat tu ca si mine am fost alesi de el. Nu intelegeam, era mai presus de puterea mea de intelegere. Atunci nea Ion mi-a spus ca demult, cu multi ani in urma, si el patise la fel. Strabatand cararile muntilor a ajuns in zona si se indragostise de o fata de la poalele muntelui. Si fata de el. A plecat acasa ca sa vanda tot si sa se intoarca, iar cand a venit fata era deja maritata. Atunci a plecat sus in munte, izolandu-se de oameni. Nu s-a mai putut intoarce acasa de rusine. Si nici nu mai avea unde, vanduse casa…renuntase la servici. Asa ca a ramas in munte, a cumparat niste oi si s-a facut cioban. Iar in munte l-a cunoscut pe Lup. Nea Ioane…dar spuneai ca acum multi ani s-a intamplat asta… Da, mai baiatule. Si…nu inteleg, e acelasi Lup? Nu mi-a spus decat atat: i-ai vazut ochii?
Dimineata mi-am luat ramas bun de la nea Ion si de la Ursu si am plecat spre gara. Timp era destul ca sa ajung, dar am ocolit ca sa nu mai trec prin sat. Am cerut un bilet la primul tren.
In tren, noaptea, uitandu-ma pe geam am tresarit.
Cumva…era acolo. Lupul.
